Sorin Cerin - Contribuţie Publicaţii, Cerc literar

Mă simt atât de arbore tăiat, cât şi frunză dusă de vântul toamnei, din inima ta. Erai atât de mult adevăr şi inimă în învierea gândurilor mele, încât ai devenit eternitatea mea. Aş vrea să mă ierţi cu tot cu valurile morţii unor clipe, care m-au lovit...

Atunci când Timpul, muşcă din coperţile roase ale zâmbetului etern ce părea că ne-a unit cândva, la colţul străzii întâmplării, să ştii că nici ploaia viselor nu-şi mai înţelege norii iubirii, care i-a dat viaţă, şi a trimis-o să spele cu frumuseţea ei...

Nu eşti tu viaţa mea, zbor ce s-a şters din ceruri, nori de necuvinte moarte, se plămădesc în certuri.. Nu eşti tu lacrima, ce s-ar sfârşi în zborul, stolurilor ce-au îngheţat, şi –aripile şi-amorul. Nu eşti tu visul meu, ce m-ai trezit cu-o zi,...

Mi-am lăsat clipa ochilor tăi, la piaţa de vechituri a Destinului, prea ruginită de ultimele promisiuni, unde am fi devenit fluviul, plenititudinii de dor, soare cu raze pline, de dinţii sfinţilor părinţi, care ne-au sfârtecat răsăritul speranţei, de a...

Nori de libertate, îşi plouă în venele speranţelor, orizonturile de apă a vieţilor noastre, peste ţărâna gladiatorilor de vise. Iluzii pierdute, amari sâmburi de creaţie, uitaţi de dinţii Lui Dumnezeu atât de cariaţi, încât şi-au uitat nădejdea, de a...

Toţi cocorii de vise, cu aripile speranţelor rupte, nu-şi mai purtau piatra migraţiei, încercării unei noi vieţi, în picioarele goale, ce nu au reuşit niciodată, să calce pe cineva. Veşti anodine, legături amoroase, fără penele uzate ale amintirii,...

Eşti firul ierbii, din roua dimineţilor mântuirii mele, cuvânt ros de dorul sărutului tău, cer spart pe pardoseala sentimentelor, în care ne-am născut întreaga vină de a exista, înaintea lăutarilor, ce-I cântau creaţia Lui Dumnezeu. Am aşteptat norii...

Lasă-mi toate trenurile veşniciei, în gara fără de calea ferată a sentimentelor noastre, arsă de rugina amintirii, acolo unde orarul, priponit pe peretele Destinului, avea să cadă în neantul absurdului de noi înşine, cei strămutaţi, de dorul plecării,...

Ce-a mai rămas din mine, Soare al deznădejdii sub cerul căruia m-am născut, ştrengar de vise şi debusolat de mahalaua, sudorii de sentimente, în care mi-am scăldat, patimile de cenuşă murdare, de ploile acestei vieţi, care mi-au spălat tot sângele...

Lumini din mine se sting, în debaralele reci ale gândurilor, răpuse de crengile speranţelor tale, arse pe rugul întâmplării de a redeveni, frigul incendiat de Destin, în cămaşa ruptă a patimilor, dinţilor ce nu-şi mai pot sfâşia, hrana sentimentelor...

Între viaţă şi nesăbuinţa, câmpului arat de visele efemere ale cântului veşniciei de amurg, nu cred să mai rămână, o rădăcină, a paşilor tăi despletiţi de mine, lăutari din fragedă pruncie, a cerului lăsat fără de visele, demiurgului din inima ta,...

Unde aş mai fi eu, văzând Soarele mărilor din lacrima Cuvântului, focului din noi, stins şi înecat de Dumnezeu, în vâltoarea nemuririi, de iarbă amară sângerândă, a promisiunilor, în apusul zâmbetului tău, lipsit de orizontul valurilor, fără ţărmurile,...

Erai alături de apusul soarelui, inimii mele, de când ne-am bătut covoarele paşilor, din praful strălucirii, zâmbetului tău, de nimfă adormită peste sentimentele, palmelor din care olarul Dumnezeu, ne-a clădit lumea, marilor noastre iubiri. Da, te...

Eram doar eu, erai doar tu, lumini şi umbre ne-au născut, pietrele ce se vor sfărâma, de fiecare clipă a Destinului nostru, durerea orizonturilor pe care nici unul, nu le-am fi atins în această viaţă de pelin, călcată cu durere de amintirea. beată de...

Ce pot să fac dacă norii din fiinţa mea nu ţi-a găsit ploaia iubirii lor, dacă moartea devine o viaţă mai paşnică a dorului, iar visul un vultur uitat pe o creangă a amintirii unde nu mai poate fi niciodată ucis? şi am plecat să mă apăr de viaţă în...

Nu pot să te sărut cuvânt din afara sufletului meu perche, cum nu aş putea să mor fără de el, la marginea morţii vieţii mele, unde doar inima ta a rămas să-şi bată necuvintele. Nume de regi ai iubirii, ce au îngropat tot asfaltul, gândurilor noastre,...

Prea rece din moartea dorului tău, am rămas la la poarta lumii viselor noastre, lumini de gânduri, stigmatizate de stelele neputinţei, de a fi noi înşine spiritul vieţii. Nu cred în deşertăciunea cuvântului, care nu şi-a tras năframa dorului peste...

Da... sunt eu cel rămas să trăiască, murindu-şi amintirea, propriei vieţi, Sunt aripa comorii lumii, care şi-a imaginat că poate exista, în noroiul deşertăciunii unei dimineţi. Petale din mine se răsfrâng sfioase, spre zările neputinţei de a-şi muri,...

Şi dacă aş muri, mi-ai ierta amintirea, de mine însumi, cel rău sau bun care ţi-a născut iubirea? Şi dacă aş trăi, mi-ai înţelege firea, de murg răzleţ al iubirii, care ne-a trăit odată? Şi dacă nu aş fi îngerul tău, care rai ar mai acceptea noi...

Şi a ieşit focul din piatra sufletului meu, cristal de amintire care mi-ai spart, până şi sângele dorinţei, lovindu-l cu speranţe atât de tare, încât a murit până şi sufletul acestei lumi din mine. Scântei nestinse ale eternităţii iubirii, nasc stele...