Despre noi | Publicitate | Parteneri | Resurse webmasteri | FAQ | RSS | Contact
română engleză

CONTUL MEU
Ultimele ştiri
Despre Costel Zăgan
POEZIA UNUI MANIHEISM ASCUNS Articol scris de: Georgica Manole E aproape un an de când, trecând prin faţă pe la „Prolibris”, pe ... detalii
Emanciparea femeii in societatea contemporana..........
Ce este femeia ? O tipologie sexuala, un schelet latent, o persoana de care barbatii sa deguste....Care este rolul direct al ... detalii
UTILE
2,072
autori celebri
35,021
citate celebre
18,281
citate română
16,740
citate engleză

Zambilele mov

Cerc literar The Hopeless Writer, Proză: Zambilele mov

 
--
Nr. voturi: 1 | Sumă voturi: 10 | Media/Rang: 10.00

Dragă tată,
Îmi lipsești. Cum e acolo? Ești măcar vesel? Sunt și eu dacă ești tu.
Mai ții minte când mi-ai cumpărat de 8 Martie zambile mov? Aveau culoarea afinei, culoarea mea preferată.
Sper ca acolo unde ești acum să fie un câmp mare plin cu zambile mov mângâiate de soare. Cred că erau singurele flori care-ți plăceau.
Sper ca cerul să poarte culoarea ochilor tăi. Mă uit des la cer, să știi. Am impresia, de multe ori, că te privesc în ochi și îi vorbesc cerului crezând că-ți vorbesc ție…
Mi-e dor de tine, tată. Și de ale tale zambile mov.
Cu mult drag,
Fiica ta.


Astăzi am fost la cimitir la tata. Nu am mai fost de mult timp. Am simțit un puternic sentiment de dor și-am zis să-l vizitez. Era tot acolo… De fapt, crucea lui cu poza lui. Avea 43 de ani în poză, dar părea mai tânăr. Era vesel, zâmbea. Ținea paharul în sus în semn de noroc și de cinste. Așa fost mereu… Vesel.
Bătea vântul din toate direcțiile. Pe câmp e mereu mai frig. Cimitirul era gol. Eram singură acolo printre sutele de cruci. Plângeam. Mă simțeam mai mult rușinată că nu am mers atât de des la el. Știam cât de mult mă iubea și asta pentru că m-a învățat multe lucruri. M-a învățat să îndeletnicesc toate treburile bărbătești într-o casă. M-a învățat și lucruri grele pe care și acum știu să le fac. Dar mai ales, m-a învățat să fiu om. Să respect, să iubesc, să iert. M-a învățat să citesc oameni. Să știu să-i simt și să-i înțeleg.
Îmi doream o imagine cu el. Îmi doream să-l știu în carne și oase iar crucea să fie o iluzie. Voiam să cred că e un vis, să nu fie adevărat și să mă înșel.
Uneori, facem alegeri mai mult sau mai puțin cu voința noastră. Deși înțelesesem că fizic nu mai e, am ales să cred că măcar, undeva, acolo în cer, mă vede și mă aude. Păcat, totuși, că nu putem alege mereu ce dorințe să ni se îndeplinească. Poate, ar fi fost mai ușor.
*****************************************************************************
Au trecut aproape cinci ani de când…a plecat. În câteva zile ar fi făcut cincizeci de ani. Îmi povestea ce petrecere imensă voia să facă atunci când va fi ajuns la vârsta asta. Făceam planuri încă de când eram eu în liceu. Îmi spunea că cine ajunge la vârsta de cincizeci de ani a trecut de prima jumătate a vieții. Că întinerește încă o dată și o ia de la capăt. Că omul nu îmbătrânește niciodata. Sau cel puțin, sufletul.
Mi-aminteam toate aceste lucruri cu zâmbetul pe buze. Nu mai zâmbisem de mult așa, din suflet, parcă.
A început să plouă. Vântul îmi șuiera în ureche. Era puțin înfricoșător fiindcă, în unele momente, se asemăna cu vocile unor oameni. Deși eram singură în mijlocul câmpului, mă simțeam în siguranță. Simțeam, parcă,două brațepe umeri. Știam că e tata. Știam că voia să mă protejeze de ploaie și frig. Voia, parcă, să-mi zică ceva sau cel putin să știu că e acolo și să nu-mi fie frică. Am stat vreo patru ore uitându-mă în gol la aceeași cruce. La crucea tatălui meu. Mi se părea ciudat… Încercam să reflectez asupra lipsei lui. Să-l înlocuiesc în minte cu prezența lui spirituală. Să încerc să cred că, de fapt, încă e pe aici pe undeva și că nu m-a uitat. Că și lui îi e dor de mine la fel cum și mie îmi e. Și ce dor… Mai degrabă e o remușcare, o neacceptare a realității și a adevărului.
Era frig. Nici n-am băgat de seamă că dădea să se întunece. Nici n-am băgat de seamă cât de repede a trecut timpul și nici n-apucasem să-i vorbesc. Aveam atât de multe întrebări și curiozități. Voiam să știu cum e acolo, de ce nu mai e aici, de ce n-a luptat… Mai toate întrebările începeau cu ”De ce?”. Cred că le aveam pregătite de mult timp, nu-mi mai amintesc. Dar știu că sunt aceleași întrebări pe care mi le-am pus în dimineața în care am aflat vestea. Și când am aflat, cred că am fost imună…pe moment.

Intrase într-o comă antemortem cu câteva zile în urmă. Zilele alea mi le-amintesc frânturi. Eram în liceu și aveam bacalaureatul. Stres și multe emoții. Dar nu m-am mai dus la școală în zilele acelea. N-am mai dormit, am refuzat mâncarea și cu greu am acceptat puțină apă. Am refuzat orice cale de comunicare și m-am rupt de realitate. Trăiam cu tata în coma lui. Zi de zi, noapte de noapte, clipeam rar și stăteam lânga el. Încercam, nebunește, să-i transmit energia mea numai ca să se trezească, să-i mai văd măcar o dată ochii mari și albaștri. Ochii aceea pe care mi i-am dorit, la rândul meu. Să nu pară egoism, însă aveau o culoare de un albastru deschis nemaîntâlnit. Semănau cu cerul în zilele călduroase de vară. Semănau cu cerul în dimineața lui 4 august, când m-am născut eu, dar și cu cerul în după-amiaza lui 22 februarie când s-a născut sora mea.
Avea doi ochi ca doi ceri. Un cer văratic și unul iernatic. Erau ochii pe care n-am să-i uit niciodată. Ochii care mă certau, mă lăudau, mă iubeau.
*****************************************************************************
După vreo 2 zile de coma destul de profundă, tata a deschis ochii. M-a știut acolo și mă căuta cu privirea. Nu mai era aceeași. Era pierdută și tristă. Ochii aveau parcă și altă culoare. ”Unde e tata?”, mi-am strigat în minte. Aveam inima până la cer de bucurie că s-a trezit și totuși eram atât de tristă încât nu mă puteam bucura de moment. Și regretam că aveam cuvintele doar în minte și n-aveam putere să-i vorbesc. Și cât mi-am dorit să-i vorbesc.. După câteva minute în care l-am privit fără să clipesc, i-am spus: ”Tată..” și lacrimile mi-au umplut ochii și obrajii. N-am putut să le stăpânesc. Au venit ca o furtună, au stat în suflet mult timp. A vrut să-mi spună numele dar nu mai putea. Nici el nu mai avea putere. A început să plângă. Îi curgea câte-o lacrimă din fiecare ochi, una după alta, parcă dansând, parcă vrând să ne spună ceva prin lacrimi. Ochiul ca cerul văratic era vesel ca eram eu și mama acolo, plângea de fericire.
Nu există cuvinte să se poată descrie sentimentele din acele momente. Aș vrea să pot, dar nu le găsesc, nu le nimeresc. Mă simțeam ca o pasăre ce vrea sa zboare pentru prima oară. Simțeam entuziasmul acela, însă mă simteam cumva legată de aripi, aveam aripile tăiate, ceea ce mă făcea să mă simt constrânsă și dezamagită că nu pot să-mi duc dorința la bun sfârșit.
Voiam să știu că privirea aceea o s-o mai văd. Mi-era frică să n-o pierd. Știam că o s-o pierd. Era atât de ciudat. Să te obișnuiești e ușor. Dar să-ți iei rămas bun a fost mereu greu.
Cel puțin pentru mine. Mereu m-am atașat cu tot sufletul de oameni și mereu mi-a fost greu să le spun ”La revedere!”. Nu vedeam rostul. Nu înțelegeam de ce ai mai venit în viața mea dacă vrei să pleci. Asta…se întâmpla când eram mică. Apoi am înțeles că dacă iubești, e mai bine să lași să plece. Căci oamenii care au decis să plece, au ales doar un alt drum separat de al meu. Asta nu înseamnă că mă vor uita. Sunt sigură că în drumul lor, se vor izbi de o piatră sau ceva care să le amintească de mine. La fel și tata. Nu a plecat definitiv. E tot timpul sus în cer, așteptându-mă să-i vorbesc.

22 noiembrie 2011
Seară. Agitație și forfotă prin casă. Lacrimi, suspine și multe ”Îmi pare rău!”. Deși se trezise din comă, tata nu voia să mai lupte. Obosise. Nu mai vorbea, respira greu. Ne privea pe toți. Încerca din când în când să mimeze un zâmbet pe fața-i palida. Asta-i tot ce-mi amintesc. Nu dormisem de câteva nopti. Nu puteam și nici nu-mi doream. Deși credeam că, de fapt, nu va pleca sus la cer, în sufletul meu știam ca are să mai stea și voiam să profit de acele momente. Momente unice. Uneori aș vrea să mă întorc la ele, alteori n-aș vrea să le mai retrăiesc.
Dimineața. Ora 05:00. Bunica a trântit ușa la cameră și a intrat țipând. Cuvintele pe care le-a rostit atunci aveau să anunțe ceea ce nu mi-am dorit să aud în aceea perioadă. M-așteptam la ceva mai pozitiv. M-așteptam să spună că tata a cerut să mă vadă și să-mi vorbească. Dar tata nu mai avea să vorbească niciodată…


Publicat de The Hopeless Writer

Trimite prietenilor tăi  |  Adaugă la favorite

Zambilele mov - The Hopeless Writer
The Hopeless Writer



Categorie: Proză
Publicat de The Hopeless Writer la data de 06 Jul 2017.
Cuvinte cheie: zambilele, mov
Statistici: 1 vizualizări | 0 comentarii

Nici un comentariu trimis!

Evenimentele zilei
Celebrări, 24 sep:
Horace Walpole S-a născut Horace Walpole.
S-a născut Sorin Vidan.
S-a născut Victor Nistea.
Comemorări, 24 sep
Francoise Sagan S-a stins din viaţă Francoise Sagan.
Publicitate

Citate celebre | Definiţii | Cerc literar | Bibliotecă cărţi | Despre noi | Propune un citat | Ştiri | RSS | Contact